Am
plecat. Am plecat din lumea mea, și am intrat în a celorlalți. Am
intrat într-o pădure. În jurul meu ceață. Deasupra mea doar un
soare care nu se vede.
Dintr-o dată mă lovesc de
ceva. Și încă odată, și încă odată, până când nu mă mai pot
ține pe picioare. Cad. În jurul meu văd niște umbre care se
apropie, dar închid ochii. Leșin.
Când mă trezesc, sunt în
același loc. În pădure. Dar ceața a dipărut. Văd copacii,
cerul, iar soarele luminează toată pădurea, ca pe un luminiș. Dar nu știu în ce parte să
mă îndrept. Când era ceață nu vedeam nimic, dar totuși
înaintam. Acum, că văd totul, parcă nu mă pot desprinde de
copacul de care mă sprijin.
Ăsta să fie oare sentimentul
de singurătate? Nu. Nu se poate. Nu sunt singură. Nu sunt singură.
Dintr-o dată văd o urmă de
fum care îmi indică o potecă. Instinctul îmi spune să nu o
urmez, dar parcă m-a prins și mă trage după ea. Nu mai pot scăpa.
O urmez până într-un
luminiș. Lumina mă orbește. Văd doar o umbră care se apropie. De
curiozitate întind mâna. Personajul misterios, întinde și el mâna
și rânjește. Trag mâna înapoi înainte să ne atingem și fug
într-o parte, sperând că pot să scap. Dar mă trezesc blocată în
luminiș. Nu știu de ce, dar nu puteam să ies. Ceva nu mă lăsa.
Eram captivă în propria imaginație. Nu puteam să ies. M-am întors
la umbra care stătea foarte liniștită în mijlocul luminișului.
Mă privea ca pe o pradă, ca pe prizonierul său. Și așa și era.
Mă durea pieptul, ca și când aș fi fost lovită de cineva, dar
totuși înaintam spre acea umbră. Ne apropiam, ne apropiam, iar
lumina devenea din ce în ce mai apăsătoare, până când... nu-mi
venea să cred ... a fost doar un vis.
Zilele următoare m-am gândit
întruna la acel vis și la cine era umbra din el. După exact șapte zile, mi-am
dat seama. Era foarte ciudat, era ultima persoană la care m-aș fi
gândit ... Nu o să uit niciodată imaginea ei, a umbrei mele.
Comentarii
Trimiteți un comentariu